Se spune că, undeva, în registrele administrative ale statului american Massachusetts există o taxă foarte aspră pentru purtătorii de barbă. Însă, de multe ori, astfel de zvonuri despre legi bizare şi vechi date de diverse state americane in urma cu 150-200 de ani sunt simple legende urbane. Din fericire, istoria are ascunsă în mîneca ei şi un exemplu concret şi verificabil, referitor la o asemenea taxă, iar pentru aceasta trebuie să îi mulţumim ţarului Petru cel Mare al Rusiei (1672 – 1725). Lui Petru I i s-au atribuit toate atributele posibile, de la “radical” la “nebun”; totuşi, taxa impusă pe barbă este de natură sa îl clasifice fără echivoc în cea din urma categorie. În plus, ca o dovadă adiţională a faptului că, din prea mare dragoste (sau obsesie) pentru modernizarea Rusiei, ţarul ura efectiv bărbile, acei bărbaţi care nu renunţau nici în ruptul capului la podoaba facială şi acceptau să plătească taxa erau, totuşi, constrînşi să poarte medalii care atestau public faptul că bărbile lor sunt absolut ridicole. O revenire neaşteptată a urii faţă de barbă a avut loc în România, în perioada comunistă, cînd bărboşii nu erau priviţi cu ochi buni de miliţie, pentru că erau consideraţi intelectuali şi potenţial periculoşi pentru regim.
09. Taxa pe traficul ilegal de droguri
Este destul de dificil să îi determini chiar şi pe cetăţenii corecţi, supuşi în faţa legii, să declare Fiscului orice alte forme de venit cu excepţia celor oficiale. Aşa că, în SUA, a venit ca u
n uragan cerinţa Serviciului American de Beneficii Interne (IRS) ca oamenii care sunt implici în activităţi criminale să şi le recunoască, doar pentru căldurosul sentiment de satisfacţie patriotică pe care l-ar avea atunci cînd ar completa un formular de plată a taxelor. Instrucţiunile stipulate de IRS pentru taxarea veniturilor insistă ca “Veniturile ilegale, precum banii obţinuţi din traficul ilegal de droguri, trebuie incluse in Formularul de venit 1040, la alineatul 21″. Această taxă de-a dreptul stupidă îşi merită locul în listă, fie şi numai pentru şansa infimă că ea să fi fost achitată vreodată de cineva.
08. Impozitul pe pălărie
Tot pe teritoriul Marii Britanii, a funcţionat în perioada 1784-1811 un impozit pentru dreptul de a purta pălărie. Într-o ţaăa unde orice bărbat care se respectă se făleşte cu pălăria din cap, era inevitabil ca impozitul să aducă venituri. Şi a adus.
Evaziunea era aproape imposibilă, întrucît la plata impozitului, contribuabilul primea un ecuson, care se fixa chiar pe pălărie. Fireşte cîte pălării, atîtea ecusoane.
07. Impozitul pe gazele emise de vaci
În Noua Zeelandă, anul 2003 - s-a iniţiat un proiect de lege, prin care proprietarii de vaci erau supuşi unui impozit special antipoluant, considerînd că aceste ierbivore emit 50% din gazele cu efect de seră.
Proiectul de lege pretindea că măsura se impune în conformitate cu Protocolul de la Kyoto. În timpul dezbaterilor însî a intervenit protestul zootehniştilor - Noua Zeelanda este recunoscută ca mare producătoare de lapte şi carne de vită. Aceştia au avut succes, proiectul a fost respins şi jenanta lege n-a mai apărut.
06. Taxa pe ureche
Această ciudată taxă a fost introdusî în Tibetul anului 1920, dar se pare că originile ei sunt mult mai vechi, fiind răspîndită în mai toată China. Pentru fiecare din urechile sale, omul trebuia să plătească un liang de argint, in schimbul căruia primea un cercel cu care făcea dovadă contribuţiei. Pedeapsa pentru evazionişti: tăierea urechilor.
05. Taxa pe fereastră
02. Taxa pentru existenţă
Conceptul de capitaţie sau de taxă pe cap de locuitor reprezintă ducerea la paroxism a ideii de taxă: în loc să taxeze cetăţeanul în funcţie de cîştigurile lui, capitaţia este suma de bani pe care acesta din urmă i-o datoreză guvernului pentru simplul fapt că are îndrăzneala de a fi în viaţă. Anglia a perceput o serie de taxe pe cap de locuitor în secolul al XIV-lea care erau extrem de dure şi de necugetate (chiar şi după standardele capitaţiei), culminînd cu o taxă triplă faţă de cea iniţială. Fireşte, în urma acestei mişcări, au izbucnit proteste, ţăranii s-au revoltat şi astfel, in 1381, a apărut pentru prima dată în istorie Revolta Ţărănească, din care s-au inspirat mai apoi alte popoare.
01. Taxa pe umbră
Este de necrezut, dar această taxă a fost stabilită de municipalitatea din Veneţia în anul 1993. Toţi proprietarii de localuri sau alte imobile, prevăzute cu copertine, umbrele, umbrare sau orice amenajare care face umbră, au fost obligaţi la plata unei sume fixe.
Tot pe teritoriul Marii Britanii, a funcţionat în perioada 1784-1811 un impozit pentru dreptul de a purta pălărie. Într-o ţaăa unde orice bărbat care se respectă se făleşte cu pălăria din cap, era inevitabil ca impozitul să aducă venituri. Şi a adus.
Evaziunea era aproape imposibilă, întrucît la plata impozitului, contribuabilul primea un ecuson, care se fixa chiar pe pălărie. Fireşte cîte pălării, atîtea ecusoane.
07. Impozitul pe gazele emise de vaci
În Noua Zeelandă, anul 2003 - s-a iniţiat un proiect de lege, prin care proprietarii de vaci erau supuşi unui impozit special antipoluant, considerînd că aceste ierbivore emit 50% din gazele cu efect de seră.
Proiectul de lege pretindea că măsura se impune în conformitate cu Protocolul de la Kyoto. În timpul dezbaterilor însî a intervenit protestul zootehniştilor - Noua Zeelanda este recunoscută ca mare producătoare de lapte şi carne de vită. Aceştia au avut succes, proiectul a fost respins şi jenanta lege n-a mai apărut.
06. Taxa pe ureche
Această ciudată taxă a fost introdusî în Tibetul anului 1920, dar se pare că originile ei sunt mult mai vechi, fiind răspîndită în mai toată China. Pentru fiecare din urechile sale, omul trebuia să plătească un liang de argint, in schimbul căruia primea un cercel cu care făcea dovadă contribuţiei. Pedeapsa pentru evazionişti: tăierea urechilor.
05. Taxa pe fereastră
Taxa pe ferestre sau geamuri a fost introdusă în Anglia în 1696 în timpul lui William al III-lea. Desfiinţată în 1851, a fost initial formulata ca o metodă de taxare pe avere pentru cei care se eschivau de la plata taxei pe venituri.
Impozitarea cuprindea două părţi: o taxă de bază de doi şilingi pe casă şi o sumă variabilă în funcţie de numărul de ferestre pe care îl avea clădirea. Pentru bogaţii regatului devenise o problemă de imagine, din mai multe puncte de vedere, să posede locuinţe cu cît mai multe ferestre.
În mod interesant consecinţele taxei pe ferestre încă pot fi observate în Marea Britanie. Multe dintre clădirile datînd din această perioadă posedă spaţii pentru ferestre baricadate cu caramizi, o practică obişnuită pentru a uşura povara dărilor pentru clasa mijlocie, cea mai afectata.
04. Taxa pe horn
Atunci cînd eşti un monarh nemilos, însetat de inavuţire şi ai extorcat deja oamenii prin taxe pe proprietate, pe bunuri şi pe ei înşisi, singurul lucru care îţi mai rămane de făcut este să începi să te legi de halucinante elemente aleatorii şi să le impozitezi şi pe acelea. Marea problemă cu taxa pe hornuri din Anglia anului 1660 a fost aceea că populaţia clasei de jos a fost cea suprataxată - ceea ce pare să se întîmple întotdeauna, astfel încît oamenii au început să îşi mascheze coşurile de pe case, obligîndu-i pe inspectori să răscolească fiecare cămin pentru a se asigura că nimeni nu ascunde hornuri. Această practică a continuat pînă în momentul unui incendiu din 1684 care a mistuit 20 de case şi a ucis patru indivizi, ca urmare a încercărilor unui brutar de a face uz discret de şemineul unei case.
03. Impozitul pe urină
Taxa pe urină folosită în vremea romanilor a născut zicala "Pecunia non olet" sau "banii nu au miros... neplăcut". Impozitul a fost aplicat în timpul împăraţilor Romani Nero şi Vespasian. Deşi introdusă de predecesorii lui Vespasian, împăratul Flavian (69-79) a fost cel care a elaborat o taxă care să cuprindă toate latrinele romane. Taxa era percepută de fapt pe colectarea de urină care era apoi vîndută pe bani buni curăţătoriilor şi tăbăcăriilor care se serveau de conţinutul său bogat în amoniac. Fiul lui Vespasian, Titus, s-a plîns într-o zi tatălui său, acuzînd că taxa era dezgustătoare. Împăratul i-a zis atunci fiului său că "banii nu put", pentru a-i arăta că banii nu sunt "murdăriţi" de originea lor. Din păcate, această mentalitate face ravagii chiar şi astăzi.
Impozitarea cuprindea două părţi: o taxă de bază de doi şilingi pe casă şi o sumă variabilă în funcţie de numărul de ferestre pe care îl avea clădirea. Pentru bogaţii regatului devenise o problemă de imagine, din mai multe puncte de vedere, să posede locuinţe cu cît mai multe ferestre.
În mod interesant consecinţele taxei pe ferestre încă pot fi observate în Marea Britanie. Multe dintre clădirile datînd din această perioadă posedă spaţii pentru ferestre baricadate cu caramizi, o practică obişnuită pentru a uşura povara dărilor pentru clasa mijlocie, cea mai afectata.
04. Taxa pe horn
Atunci cînd eşti un monarh nemilos, însetat de inavuţire şi ai extorcat deja oamenii prin taxe pe proprietate, pe bunuri şi pe ei înşisi, singurul lucru care îţi mai rămane de făcut este să începi să te legi de halucinante elemente aleatorii şi să le impozitezi şi pe acelea. Marea problemă cu taxa pe hornuri din Anglia anului 1660 a fost aceea că populaţia clasei de jos a fost cea suprataxată - ceea ce pare să se întîmple întotdeauna, astfel încît oamenii au început să îşi mascheze coşurile de pe case, obligîndu-i pe inspectori să răscolească fiecare cămin pentru a se asigura că nimeni nu ascunde hornuri. Această practică a continuat pînă în momentul unui incendiu din 1684 care a mistuit 20 de case şi a ucis patru indivizi, ca urmare a încercărilor unui brutar de a face uz discret de şemineul unei case.
03. Impozitul pe urină
Taxa pe urină folosită în vremea romanilor a născut zicala "Pecunia non olet" sau "banii nu au miros... neplăcut". Impozitul a fost aplicat în timpul împăraţilor Romani Nero şi Vespasian. Deşi introdusă de predecesorii lui Vespasian, împăratul Flavian (69-79) a fost cel care a elaborat o taxă care să cuprindă toate latrinele romane. Taxa era percepută de fapt pe colectarea de urină care era apoi vîndută pe bani buni curăţătoriilor şi tăbăcăriilor care se serveau de conţinutul său bogat în amoniac. Fiul lui Vespasian, Titus, s-a plîns într-o zi tatălui său, acuzînd că taxa era dezgustătoare. Împăratul i-a zis atunci fiului său că "banii nu put", pentru a-i arăta că banii nu sunt "murdăriţi" de originea lor. Din păcate, această mentalitate face ravagii chiar şi astăzi.
02. Taxa pentru existenţă
Conceptul de capitaţie sau de taxă pe cap de locuitor reprezintă ducerea la paroxism a ideii de taxă: în loc să taxeze cetăţeanul în funcţie de cîştigurile lui, capitaţia este suma de bani pe care acesta din urmă i-o datoreză guvernului pentru simplul fapt că are îndrăzneala de a fi în viaţă. Anglia a perceput o serie de taxe pe cap de locuitor în secolul al XIV-lea care erau extrem de dure şi de necugetate (chiar şi după standardele capitaţiei), culminînd cu o taxă triplă faţă de cea iniţială. Fireşte, în urma acestei mişcări, au izbucnit proteste, ţăranii s-au revoltat şi astfel, in 1381, a apărut pentru prima dată în istorie Revolta Ţărănească, din care s-au inspirat mai apoi alte popoare.
01. Taxa pe umbră
Este de necrezut, dar această taxă a fost stabilită de municipalitatea din Veneţia în anul 1993. Toţi proprietarii de localuri sau alte imobile, prevăzute cu copertine, umbrele, umbrare sau orice amenajare care face umbră, au fost obligaţi la plata unei sume fixe.